Statuia

Statuia de marmură albă şi rece,
Neclintită fusese acolo de mult,
Privind ignorantă timpul cum trece,
Admirând trandafirii, vântu-ascultând.

Părea să privească ades păsări în zbor,
Părea pierdută într-un univers haotic,
Cu ochii-i reci şi goi se holba la trecători.
Îi invidia şi totuşi, le zâmbea ironic.

O noapte si-atât... Acum din piatra inertă
Au rămas doar fragmente prea mici şi prea reci.
O noapte şi-atât... Şi din statuia perfectă...
Nimic! Biată statuie, unde ai vrut să pleci?

Azi locul unde a fost cândva statuia
E parcă vid şi amăgitor privirii.
Azi în locul unde a fost cândva statuia
A crescut iedera ce a umbrit trandafirii.